ProZ.com translation contests »
5th ProZ.com Translation Contest: "Travel" » Romanian to English » Entry #3263

Source text in Romanian

Translation #3263

Pe vremuri (hei, hei, nu chiar pe când cu descălecarea lui Mihai la Alba-Iulia!), exista în Cluj o stradă numită Amurg (notaţi: nu „Amurgului”, Amurg). Întotdeauna mi-a plăcut acest nume de stradă; mi se părea ciudat, aparte, straniu, poetic, „punător pe gânduri”. Numele îmi plăcea, strada nu. Nici nu prea avea ce să-ţi placă. O stradă plină de absenţe. Copleşită de absenţe. Adică, de ajungeai pe-acolo, puteai fi sigur că nu vei întâlni pe nimeni (poate câte o gospodină în capot, care trecea alături, la altă gospodină îmbrăcată în capotul ei, sau, potrivit anotimpului, în combinezon; cam atât). De prin curţi te mai lătra câte un câine care ţinea să se afle în treabă. Culmea (fireşte, depinde din ce sens o luai) strada ducea înspre... amurg. Nici după ce am aflat că pe această stradă a locuit (în gazdă) nevastă-mea, pe când nu era (nevastă-mea), dar era studentă.
Ce, naiba, puteai căuta pe strada asta!?! Ni-mic. Nimic. Nu tu prăvălii, nu tu o crâşmă, cât despre firme, pe-atunci, nici vorbă. („Pe-atunci” = în urmă cu vreo, pardon, 30-40 de ani, adică acum cam 1500 de zile; vă daţi seama? 36.000 de ore! Minute? O mulţime.) Aşadar: ce puteai căuta pe strada asta? Neamuri (nu era cazul meu), gagici (n-am văzut), frumuseţi arhitectonice (nici vorbă), umbra copacilor de pe trotuar (nu erau, nici trotuar nu prea era)... atunci, ce? Ori, în mod obligatoriu (de pildă dacă erai poştaş, miliţian sau executor judecătoresc – iarăşi nu era cazul meu), ori de-a nebun (era cazul meu). Adică, încerc să explic:
Atât de altcumva era strada asta încât de multe ori, de multe ori, m-am dus pe-acolo (şi, zău, aveam cam 1/3 din anii mei de astăzi) doar ca să păşesc dinspre levant spre amurg, sau dinspre amurg spre răsărit. Nu avea nici o importanţă.


Tudor Ionescu, „Amurgul pierdut”, published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)
Way back (wait, wait not exactly when Mihai was reigning down on to Alba Iulia!), there was a street in Cluj called “Sunset” (not “To the Sunset”, but simply “Sunset”). I always loved this kind of street name’ it sounded weird, unique, strange, poetic, getting you on thinking. I loved the street name not the street itself. There wasn’t much to like about it. A street crowded by absence. Overwhelmed by absence. I mean, you’d happen to pass by and you’d bet not one soul would come in sight ( or yeah… maybe the glimpse of a housewife in her robe, stopping by next door to another housewife wearing her own robe or, depending on the season, her camisole; that was all). From the backyards, you might hear a dog barking just to let you know it was there. Coincidentally (naturally, it depends on which way you were heading to) the street led to … the sunset.* Not even after I found out this was the street my wife lived on (rented) when she was not yet (my wife) but a student.*
So, what the heck could you be looking on this street!?!. No-thing. No shops, not even a bar- as for storefronts, during those times, no way. (“During those times” = that is, excuse me, 30-40 years ago, which is about 1500 days ago; can you imagine? 36,000 hours! Minutes? A whole bunch.) So: what would you possibly be looking for on this street? Relatives (not my case), girls (didn’t see any), architectural beauty (no way), shade of the trees lining the sidewalk (none, not even much sidewalk in sight)…then, what else? Either, by necessity (like for instance if you were a mailman, policeman or a officer of the court - again, not my case), or simply wondering aimlessly (my case). In other words, let me try to explain:
This street was so strangely different that often, many times I would go in that area (and honestly, I was then about 1/3 of my today’s age) just to be walking from the Levant to the sunset, or from sunset towards sunrise. It made no difference.

Tudor Ionescu, „Amurgul pierdut”, published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)