All travel is now merely a means of moving a camera from place to place, all travellers are ruled by the all-powerful lens. Visitors old-fashioned enough to wish only to stand and look with their anachronistic eyes are shoved aside by the photographers, who take it for granted that while they do their ritual focusing, nothing else may move or cross their vision. Those peculiar souls without a camera must step aside for those more properly occupied, must wait while the rituals take place, and must bide their time while whole coaches stop and unleash upon the landscape the Instamatic God. And the populations of whole countries seeing themselves cannibalised, swallowed up, vacuumed into the black-ringed staring eye, wrench what they can from the cannibals. You want picture my house, my camel? You pay.
None of this would matter, perhaps, if anything worthwhile was being accomplished. If all the constant busyness and clicking produced, at its end, what had not existed before, images of beauty captured or truth told. But, sadly, this isn't so. The camera is simply graffiti made respectable.
The camera is the means by which we stamp ourselves on everything we see, under cover of recording the Wonders of the World already wonderfully
recorded by professionals and on sale at every corner bookshop and newsagent. But what use to show Aunt Maud, back home, postcards of the Tuscan landscape, since we are not in the picture to prove that we were there?
No stretch of rocks has verity unless I am within it. No monument exists
but for my wife, leaning against it. No temple is of interest without my face beside it, grinning. With my camera I appropriate everything beautiful, possess it, shrink it, domesticate it, and reproduce it on my blank sitting-room wall to prove to a selected audience of friends and family the one absolutely vital fact about these beauties: I saw them, I was there, I photographed them, and, ergo, they are.
from "Amateur Photography: the World as it isn't and our Fred" by Jill Tweedie in the Guardian | Orice călătorie a devenit un simplu vehicul în care aparatul foto e plimbat de colo colo, iar toţi călătorii sunt sclavi în imperiul obiectivului atoatevăzător. Turiştilor de modă veche, adică celor ce-şi folosesc atavicele rămăşiţe oculare, le este luată faţa de fotografi, ce se aşteaptă ca nimic să nu se clintească din câmpul vizual în timpul ritualicei focalizări. Ciudaţii omuleţi lipsiţi de aparat fac loc celor dotaţi cum trebuie, aşteaptă încheierea ritualului şi asistă la năvălirea din autobuze a hoardelor lui Zeu-Clişeu. Locuitorii unor ţări întregi sunt hăpăiţi, înghiţiţi şi absorbiţi de ochiul cu orbita neagră. Nu reuşesc decât să smulgă şi ei ce pot de la căpcăunii fotofili. „Vrei poza la casa mea, la camila mea? Dai ban.”
Poate că asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şi realiza ceva. Dacă toată vânzoleala asta şi toată nebunia de clicuri ar cristaliza în final ineditul estetic sau adevărul esenţelor. Din păcate, esenţele se refuză aparatului foto, ce reţine doar o formă de graffiti supraevaluat la bursa trivializării.
Prin matriţa obiectivului, ne imprimăm pe lumea înconjurătoare, sub pretextul că surprindem Minunile Lumii, deja fotografiate de profesionişti şi vândute la fiecare librărie şi chioşc de ziare. Dar, odată întorşi din călătorie, ce rost are să-i arătăm tuşei Maricica vederi cu peisajul toscan, dacă nu facem dovada prezenţei noastre în el?
Niciun lanţ de stânci nu e autentic fără să-i fiu în preajmă. Niciun monument nu există decât cu soţia mea, rezemată de el. Niciun templu nu interesează fără completarea rânjetului meu superior. Cu aparatul meu, acaparez frumosul, mi-l însuşesc, îl comprim, îl îmblânzesc şi îl reproduc pe peretele golaş al sufrageriei mele, pentru a demonstra unor prieteni şi rude alese pe sprânceană adevărul esenţial despre aceste frumuseţi: le-am văzut, am fost acolo, le-am fotografiat, deci există.
|