We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Glamourul nu este ceva neobişnuit aici, în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit chiar deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel lovesc cimentul crăpat al parcării din faţa apartamentului meu, este greu să nu mă gândesc la fotografiile acelea din Picture Post cu membri ai familiei regale vizitând familii care au supravieţuit bombelor din Al Doilea Război Mondial. Însă misiunea ei în căsuţa mea modestă de suburbie nu este doar de a oferi compasiune. Hempel – femeia care a inventat hotelul-butic înainte ca această denumire să fie brevetată – a venit să-mi dea informaţii pe care, dacă ne luăm după spaţiul alocat în revistele de design interior şi anunţurile pline de încordare de pe forumurile de bricolaj, jumătate din proprietarii din lumea occidentală par să le dorească cu disperare: cum să faci o locuinţă obişnuită să arate şi să transmită aceeaşi impresie ca un apartament dintr-un hotel de cinci stele şi 750£ pe noapte. În cazul de faţă, să „hempelizeze” un apartament modest provenit din transformarea celui de-al doilea etaj al unei case semi-victoriene cu trei nivele. - Ai putea s-o faci, zice ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. Oricine ar putea s-o facă. Nu văd nicio piedică. Dar trebuie să existe continuitate între camere. Să urmăm o singură idee. Priveşte visător spre ieşirea în caz de incendiu. Şi va trebui să cumperi casa de alături, bineînţeles. Glumeşte. Cred. ... Dar merită să stai un pic să te gândeşti cât de ciudat este impulsul acesta. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Am fi tulburaţi dacă ar prezenta orice mărturie a vreunui fost ocupant, în special pentru că mulţi dintre noi mergem la hoteluri ca să facem lucruri pe care nu le-am face acasă. Ne aşteptăm să găsim camera de hotel curăţată atât de meticulos ca după descoperirea unui cadavru în pat. (În unele cazuri, chiar asta s-a întâmplat). Interiorul de acasă exprimă exact opusul acestei idei: el este o colecţie de amintiri. Povestea locuitorilor săi trebuie să fie acolo, în fotografiile de pe poliţa căminului, în tablourile de pe pereţi şi în cărţile din bibliotecă. Dacă ar fi oameni, camerele de hotel ar fi nişte pacienţi lobotomizaţi zâmbitori sau nişte psihopaţi plauzibili.
|