Când nevastă-mea mi-a spus că e însărcinată, am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos, de parcă aş fi fost într-un montagne russe. Da, eram nerăbdător, dar…Dumnezeule. A fi părinte este o treabă pentru…părinţi.

Şi uite aşa stau eu, cu ochii bulbucaţi şi transpirând ca un cal, semne de întrebare plutind în aer deasupra mea, încercând să mă pregătesc sufleteşte pentru enorma grijă şi responsabilitate pe care va trebui să le am pentru o altă fiinţă decât pisica mea. Este de datoria mea să mă asigur că acest copil nu va creşte şi se va tranforma într-un monstru. Dacă devine un inadaptat social - e vina mea. Dacă fiică-mea nu găseşte Luxemburgul pe hartă, da, daţi vina pe mine că nu i-am asigurat o educaţie mai bună. Vor avea nevoie de şedinţe de terapie la psiholog şi bineînţeles că tot eu va trebui să le suport şi pe astea. Atâtea ocazii de a o lua pe un drum greşit!

Îmi aduc aminte şi acum ziua în care tatăl meu s-a aşezat lângă mine şi mi-a povestit, jenat, despre cum se fac copiii; a fost, probabil, cea mai chinuitoare şi jenantă jumătate de oră din vieţile amândurora. N-aş putea să fac asta unei alte fiinţe umane.

Dar poate că mă las puţin dus de val. Pot să o fac, îmi spun. O să fiu un tată grozav. Copilul meu o să fie un om împlinit, educat, un cetăţean model şi el sau ea nu mă va urî.

Şi apoi îmi imaginez bebeluşul, aflându-se încă în siguranţă în burta soţiei mele, deschizând deodată ochii, speriat, în timp ce un gând îl străfulgerează: Şi dacă taică-meu nu face faţă?