Mil veces lo he pensado y algunas veces lo he dicho ya: no hay que temer la uniformidad y la monotonía. La pasmosa facilidad de comunicaciones, los ferrocarriles, el telégrafo y el teléfono, que llevan a escape mercancías y personas de un extremo a otro de la tierra, y que transmiten y comunican el pensamiento y la palabra con la rapidez del rayo, no logran aún, ni lograrán nunca, identificarnos, desteñirnos, digámoslo así, y hacer que perdamos el sello característico de casta, lengua, nación y tribu que cada cual tiene. Se diría que para precavernos contra el roce, que pudiera limar y pulir las diferencias, nos armamos instintivamente de una virtud conservadora de lo castizo que persiste en el fondo, aunque superficialmente desaparezca.
Lo que llaman ahora high-life, o dígase aquella parte de la sociedad más rica, elegante y empingorotada, nos parece que debe ser cosmopolita, y sin embargo no lo es. Hombres y mujeres hablan en francés tan bien y a veces mejor que en español. Algunos chapurrean además la lengua inglesa y hasta la alemana. Cuando leen algo leen libros extranjeros porque de los indígenas se aburren, sin que nos empeñemos en dilucidar aquí si con razón o sin ella. Los caballeros, como no carezcan de metales preciosos o de los signos que los representan, se hacen traer de Londres trajes, caballos y coches, y las señoras se hacen traer de París vestidos y tocados. La cocina francesa hace que la española se olvide o se pervierta. Y por último, la costumbre del veraneo rara vez lleva a sus castillos y quintas a nuestros elegantes de ambos sexos, sino se los lleva a Francia, a Suiza, a Inglaterra, o a más hiperbóreas regiones. Cuando la guita es corta y no puede esparciarse el cimbel, debe volar por lo menos hasta Biarritz.
Pues bien: con todo eso, y a pesar de todo eso, nuestra high-life sigue siendo tan española como en lo antiguo, y no necesita el autor de comedias y de novelas, a fin de conservar el color local y nacional de sus personajes, buscarlos bajo las ínfimas capas sociales, o ir por ellos a las Batuecas o a los más esquivos, alpestres y recónditos lugares. | De mii de ori m-am gândit și uneori am și spus-o: nu trebuie să te temi de uniformitate și de monotonie. Facilitatea uimitoare oferită de comunicații, de căile de linie ferată, de telegraf și telefon, care facilitează transportul mărfurilor și chiar al personelor de la o extremă a pământului la cealaltă, care transmit și comunică idei și cuvinte cu viteza luminii, nu reușesc încă, și nici nu vor reuși vreodată, să ne identifice, să ne definească, să spunem așa, sau să ne facă să ne pierdem trăsăturile oferite de neamul pe care îl reprezentăm, de limba pe care o vorbim, sau de națiunea, tribul din care fiecare dintre noi face parte. S-ar spune că pentru a ne protaja împotriva finisajului, care ar putea răzui și îndepărta diferențele, ne înarmăm în mod instinctiv cu o virtute conservatoare a esenței ce dăinuie în străfundul sufletelor noastre, chiar dacă în mod superficial aceasta piere. Ceea ce numim în prezent high-life, adică stratul societății reprezentat de cei bogați, eleganți și mândri, ni se pare că trebuie să fie cosmopolită, și cu toate acestea nu este. Bărbații și femeile vorbesc mai bine în franceză decât în spaniolă. Alții folosesc cu precădere limba engleză sau chiar germana. Când citesc ceva, aceștia aleg cărți străine deoarece sunt plictisiți de cele autohtone, fără să ne obosim noi aici să elucidăm dacă acest lucru se întâmplă cu un motiv anume sau nu. Domnii, care nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne care să-i reprezinte, se lasă cuceriți de costumele, caii și trăsurile din Londra, iar doamnele sunt cucerite de rochiile și coafurile de la Paris. Bucătărie franțuzească este preferată în defavoarea celei spaniole, ajungând chiar să-i ia locul acesteia. Și nu în ultimul rând, rafinații noștri domni și doamne își pretrec rar concediile pe meleagurile locale, aceștia fiind purtați mai degrabă în Franța, Suedia sau Anglia, sau către alte regiuni mai îndepărtate. Când posibilitățile sunt limitate și nu pot merge prea departe, aceștia trebuie să zboare măcar până la Biarritz. Ei bine: cu toate acestea, și în ciuda acestora, high-life-ul nostru continuă să rămână la fel de spaniol ca în trecut, și nu are nevoie de un autor de comedii sau romane prentru a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, sau să meargă în căutarea lor sub straturile sociale inferioare, în Batuecas sau în cele mai îndepărtate, alpine și adânci locuri. |